Timp de toamnă.
O ultimă zvâcnire a soarelui de octombrie, mângâie parcă totul, prevestind zilele reci ce stau să se apropie.
Un mesaj sosit pe telefon, la o oră târzie , mă anunţă, scurt :
- Mâine plec la ţară, vii cu mine?
Trebuie să specific că ''ţara'' mea reprezintă un colţ de Rai.
Un ţinut din Subcarpaţii de Curbură, unde Dumnezeu a ales cele mai încântătoare privelişti. Lacuri, peşteri, râuri, munţi şi coline pe unde sunt presărate căsuţele celor mai cinstiţi şi omenoşi localnici.
Nu stau prea mult pe gânduri când e vorba de pornit la drum. Iubesc să călătoresc, iubesc natura şi oamenii.
Îi răspund scurt Tinuţei, posesoarea telefonului de la miezul nopţii, cea care se trage tot de pe aceste meleaguri de munte.
- Vin!
-Îţi dau telefon în jurul prânzului. Sunt schimbul 3!
- Bine...
Maşina condusă de Tinuţa avea menire grea.
Plină la refuz de entuziasmul a doi copii, un căţel, două femei , ceva mărfuri cerute de rudele Tinuţei :
Un sac de cereale , un val de vată izolatoare, bagaje ce veneau grămadă peste fiţele fiicelor mele.
Cea mică, mai hazlie, detensionează atmosfera creată de mofturile surorii ei, celei mari.
Muzica răsună în difuzoarele fericite că sunt din nou gazda veseliei.
Tinuţa şi soţul ei sunt oameni plini de viaţă şi omenie. Suficient să ai încredere că lângă ei ,ziua ţi se schimbă. În bine!
Oprim pentru câteva minute la Vintilă- Vodă. Acolo unde toată lumea de pe Valea Slănicului, ştie că e spital.
Fetele rămân în maşină, în faţa ferestrei camerei unde ambele au venit pe lume. Acum sala aceea înseamnă casa unor bătrâni rămaşi singuri.Spitalul a fost desfiinţat şi preschimbat in azil de bătrâni.
Intru alături de prietena mea şi stăm de vorbă cu cei care nu contenesc să se oprească din lacrimi. De durere deznădejde, singurătate.
Personalul e singurul ce le mângâie puţinele zile ce le- au mai rămas. Îmi dau lacrimile. Scena în care infirmiera îi îmbrâţişează, zâmbetul ei şi al lor, în îmbrăţişare, mă copleşesc. Nu au pe nimeni, decât pe cei ce lucrează în cadrul spitalului- azil.
Câţiva, mai norocoşi, se bucură de cei dragi ce vin să le mai destindă feţele obosite de boală şi bătrâneţe.
Îi îmbrăţişăm şi noi şi mergem mai departe, păstrând încă un nod în gât . De milă, de tristeţe, de întrebări la care nu avem cum răspunde.
Nu ştim unde ne duce viaţa şi dacă tot ce sacrificăm acum pentru copiii noştri, va da rod.
O bătrână de 90 ani ai cărei ochi trădau o frumuseţe aparte în tinereţile ei şi bunătate acum, printre suspine, îmi spune că fiii ei nu au mai dat pe la ea de doi ani. Supăraţi pe ea că i- a luat casa foc , au lăsat- o fără nicio atenţie pe seama personalului unui azil.
Mă întreb câtă inimă să ai să nu- ţi pese de cea care a hotărât ca tu să fii astăzi pe lume.
Nu am voie să judec, dar suspinele chinuitoare al unui suflet blând , ţintuit la pat de boală, vorbesc mai mult decât ne- ar putea cineva, explica.
Mama Tinuţei află la telefon, că fata ei nu soseşte singură. Pe drum ne- a venit o poftă nebună de....ghebe.
Ghebele nu cresc decât prin locuri anume, departe de sat. Mai avem timp să urcăm după ele , în munţi, deşi ziua s- a scurtat , iar noaptea prin pădure nu miroase a bine.
Dacia Solenţa urcă panta Plavăţului spre Cireşu, pe o şoşea asfaltată , cum nu- mi imaginam eu, acum câţiva ani, când , pentru a preda orele mele de limbă franceză elevilor din aceste sătuce de munte, trebuia , de multe ori, să- mi iau încălţămintea în mână, ca să nu mă trezesc împotmolită în noroiul clisos şi să aleg , fără nicio ruşine ,drumul, desculţă.
Acum am impresia că mă îndrept spre o staţiune montană. Tinuţa îmi confirmă că nu sunt departe de adevăr şi că în curând , se pare, ne vom bucura si de roadele acestui proiect.
Tinuţa şofează ca o profesionistă printre serpentinele ce pot concura cu cele din Poiana Braşov pe alocuri şi mă las , cu încredere, pe mâna ei.
În dreptul bisericii coborâm. Fetele sunt vesele, iar Betty aleargă năstruşnică, lătrând pe ici şi colo.Ne îndreptăm spre cimitirul din spatele şcolii.
Aprindem o lumânare la căpătâiul celor doi tineri, soţ şi soţie, ce nu demult şi- au luat rămas- bun de la lume, pierind înecaţi în apele râului Buzău. Doi oameni frumoşi la chip şi la inimă, a căror iubire poate fi un exemplu , în viaţa pe care şi- au împărţit- o în doi.
Atât de mult, că au ales să plece împreună.
În urma lor au rămas doi copii încă foarte mici.
Trist. Foarte trist. Tinuţa a copilărit în acelaşi sat cu tatăl lor şi nici acum nu - şi poate astâmpăra gândurile când vine vorba de acceptare. Ar vrea să fie doar un vis...
Pornim din nou la drum. Din ce în ce mai fascinant.
Câteva fotografii făcute în apropierea casei în care a crescut colega mea de drum, ne mai înveselesc şi ne desprind de reflectarea asupra vieţii şi a morţii.
De jur- împrejur nu vezi decât verdele brazilor sănătoşi şi milioane de culori de la galben la maroniul roşiatic ,creste de munţi ce se pierd în zare şi câteva bovine ce pasc liniştite pe sub prunii din grădinile sătenilor.
Suntem deja la Cireşu. Un loc binecuvântat de Dumnezeu cu oameni buni şi privelişti de poveste.
N- aş mai vrea să mai plec de aici.
Mi- ar plăcea să am în acest sătuc o căsuţă numai a mea, rustică, aşa cum aveau bătrânii noştri de acum 100 ani.
O ''Murguţa'' ca cea din imagine asigură, prin laptele ei, deliciul zilei noastre, până la cina pe care o programaserăm noi, cu ghebe.
Aşa că laptele fiert în ceaun, după ce mămăliguţa a fost răsturnată cu îndemânare de tanti Marioara, e cel mai pofticios moft care se putea onora, la Cireşu.
Copilele mele dau din nas. Ele nu vor decât din cutie , de pe rafturile supermarketurilor.
Mă uit la ele şi nu înţeleg cum de se rup încet- încet , de ceea ce înseamnă sănătate, când mă au ca exemplu.
Sorbim cu poftă în faţa lor şi în cele din urmă se hotărăsc să se apuce de mancat laptele cu mămăliguţă, din castron.
Ce bunătate! Cum să ratezi aşa ceva?
Copiii mei se îndepărtează încet- încet de viaţa adevărată, luaţi de valul social , bolanv şi dezrădăcinat.
Visează la Londra, New York sau Paris, vor case şi maşini luxoase şi nu mai vor să audă de autencitate, tradiţie, românism.Parcă ar vrea şi parcă nu, dar nu vor ca la şcoală ''să râdă'' copiii de ele. Ce gândire. trebuie să le explic mai mult.
Nu am nimic împotrivă să opteze pentru modern, nici eu nu renunţ la viaţa de oraş cu toate oportunităţile ei, dar ele nu trebuie să- şi nege identitatea.
E o luptă grea pentru mine, recunosc, dar nu mă las bătută cu una cu două şi încerc să le arat, prin tot ce pot, unde stă verticalitatea, echilibrul şi frumuseţea fiinţei umane.
Trebuie să ne grăbim. Muntele e aproape, dar mai sunt doar câteva ore până la finalul zilei. Ghebele trebuie că abia aşteaptă bucuria noastră când le vom distinge pălărioarele dintre frunze, şi ele maronii şi să tresară direct în sacoşele noastre imense, de Penny Market.
Bianca vrea acasă la mamaia. Teo se plânge că are teme. Le convingem cu greu, să apuce coama muntelui, sinuoasă . Îmi cunosc fetele. În cele din urmă vor fi încântate. Trebuie să le educ ce e aceea frumuseţe.
Altfel ar alege ca distracţie internetul, iar vizualizările de pe youtube,le- ar priva să cunoască esenţa acestei lumi...
Tinuţa fluieră. Poate să facă acest lucru cu uşurinţă. Eu, nu!
Ce noroc!
În felul ăsta ursul, sunt sigură , va alege o altă potecă decât aceea pe care noi, ştrengăriţele , am pornit, în goană după ghebe.
Viaţa la ţară e minunată dacă ştii să- i priveşti aspectele importante.
În spatele nostru, un cârd de curcani stau cuminţi pe nişte stinghii. Tinuţa îi întreabă , şmechereşte:
-Hei, peste două săptămâni e ziua mea! Care din voi merge cu mine la Buzău?
Cum aud strigătura, curcanii bolborosesc în cor afirmativ, ..
-Rost de chef, bine- aşa! Hai cu mama la Buzău!
Din nou, răspund în aceeaşi bolboroseală comună, iar nouă ne place să credem că deja ei se imaginează ,gătiţi ca de sărbătoare, la o masă festivă unde vin cei mai de petrecăreţi participanţi.
Chefurile de la Tinuţa din casă au un specific aparte , unde nu lipsesc chiuiturile şi voia bună românească.
De aceea o iubesc eu pe ea...
Râdem cu poftă , atingând cu privirea vârful muntelui. E mult de urcat, dar se anunţă o expediţie de gală.
Prima ghebuţă ne dă indiciul că suntem pe drumul bun.
Tufele suratelor ei, pitite printre frunzele moarte, sunt greu de deosebit. Le împărţim frăţeşte, cu Tinuţa.
Fetele încep să cunoască şi să simtă măiestria naturii, belşugul şi surprizele parfumate dintre brazi şi fagi.
Câteva frăguţe, la al doilea rod, mure şi ghebe..ce combinaţie perfectă pentru ca ele să înceapă să înţeleagă insistenţa mamei de a urma două femei ''ciudăţele'', prin munţii unde numai Fefeleaga din ''Baltagul '',se încumeta să urce singură.
Dulci şi parfumate, frăguţele sunt pata de culoare în peisajul plin de culorile toamnei.
Adunăm câteva mure şi măceşe şi ne aducem aminte cântecele vechi pe care le- am învăţat de la părinţii noştri, fredonându- le pe cărăruia şerpuitoare ce gândeam noi că ne duce spre clădăriile cu ghebe.
Fiicele mele, vesele, încep să schimbe câteva replici în engleză, adoptând pe ici şi colo cuvinte româneşti, pentru ca noi să înţelegem despre ce e vorba, stârnindu- ne râsul, printre acordurile muzicii încropite de noi.
Deh, noi am fost ultima generaţie de limba rusă la şcoală, dar tot pricepem câte ceva.
Noi, pădurea şi voia bună, poate- poate atragem norocul să găsim şi căutatele ghebe.
De- ar creşte pe cărare,de unde nu ne abatem nicicum, ar fi ceva, important e că am reuşit să ne mobilizăm prin munţii, ce ,din ce în ce, păreau mai întunecaţi...
Ghebele ca ghebele, dar unde e drumul?
Tinuţa îl ştia cu ochii închişi, altădată, doar a crescut acolo,dar, cum pădurile se taie precum iarba din faţa casei, riscăm puţin să înoptăm în vâlcele, printre cioatele rămase, semn că acolo , nu demult, erau copaci vânjoşi.
-Nu- i nimic, zicem noi. Mai multe ghebe anul viitor. În jurul cioatelor cresc ghebele. Tot e ceva!
Mârâitul unui câine, confundat cu un urs, o face pe Bianca să grăbească pasul pe cărare în sus, stârnind râsetele noastre.
Ne apropiem de mânăstirea Găvanu, un loc extrem de pozitiv, plin cu amintirile îngropate în mintea ce caută acum alte zone de ''cercetare '', dacă ne referim la viaţa cotidiană cu tot ce implică .
Pe vremea comunismului, mergeam aici doar de Izvorul Tămăduirii şi Adormirea Maicii Domnului, singurele sărbători în care puteam să ne bucurăm de slujba oficiată de un preot din vecinătate. În rest, mănăstirea era părăsită, iar noi, copiii, având această posibilitate de a o vizita , profitam şi admiram curioşi sculptura altarului, aurită, neobişnuită şi pictura de la intrare cu o scenă în care Adam şi Eva schimbau soarta lumii, iar moartea, cu o coasă în mână , la propriu, era pictată după uşă. Atipic pentru bisericile unde intram noi pe vremea aceea.
Vechi, dinaintea Războiului de Independenţă, lăcaşul de cult a trecut de trei ori prin focul cotropitorilor.
Acum locul se bucură de multe schimbări, dar păstreză ceva din neprihănirea spiritului creştin- românesc.
O măicuţă vine să mă întâmpine. Îi povestesc ce bună era mâncarea de la praznicele de acum 30 ani.
Masa era luată direct pe iarbă, pe lângă brâul bisericii, în ziua de Izvorul Tămăduirii. Iar ouăle roşii şi cozonacul aveau cel mai bun gust, acolo, în vârful muntelui, unde nu erau canapele, mese sau scaune, doar nişte preşuri ţesute de femeile satelor învecinate pe care se aşezau credincioşii şi câteva feţe de masă din nailon pe care se înşirau farfuriile cu mâncare. Una pentru două persoane, aşezate faţă în faţă.
Ce vremuri...
Numai ceaunele mari de pe pirostriile din curtea mănăstirii miroseau a sarmale de te înebuneau şi nu prea îţi mai era la îndemână să refuzi aşa bunătate în vârful muntelui, după ce slujba lua final.
Întoarsă la actualitate, privesc ochii blajini ai călugăriţei , în faţa lacului din curtea mănăstirii.
Prea frumos să redau în cuvinte trăiri ce nu vor găsi vreodată materializare în expresii.
Pun ghebele pe o măsuţă de lângă cişmeaua cu cea mai bună apă. Aceea care, spunea mama, ''ţine de foame''.
Ce amintiri!
Umpleam sticle cu apă mai rece decât gheaţa, venită printr- o piatră pe care o fac în ochi.
Măicuţa zâmbeşte nostalgic în timp ce eu îi povestesc toate acestea.
Despleteşte o sârmă ce lega un perete de gard de un par şi mă învită să văd Paraclisul.
Pe acesta nu- l văzusem niciodată. E o construcţie nouă unde se oficiază slujba când e rece afară.N- am mai trecut de ani buni la Găvanu.
O nebunie de flori în ghivece, încununează chiliile călugăriţelor.
Îmi descuie şi intru. După mine vin şi ceilalţi.
Linişte deplină.
Rămân singură în faţa altarului. Mă simt în braţele lui Dumnezeu.
Locul, starea, măicuţa sau Tinuţa...nu ştiu ce anume , mă fac să mă simt minunat.
Măicuţa îmi pregăteşte un mic dar. Câteva flori pe care să le răsădesc la oraş, când mă întorc. Apoi ne deschide uşa mănăstirii.
Câtă bunăvoinţă...
Intrăm pe rând . Cineva trebuie să rămână afară, cu Betty, căţeluşa noastră, cea mai fericită că nu- i spune nimeni să tacă dacă are chef să latre, ca la Buzău.
Îşi ascute gheruţele, zburdă şi e în stare să latre şi la o frunză...
Ne luăm rămas- bun de la acest loc, căutând cu privirea , de data aceasta, poalele muntelui.
Se înserează şi e cert că vom ajunge pe bâjbâite, acasă, la mama Tinuţei.
Ghebe nu avem decât două mâini, dar cu siguranţă sufletul nostru a fost la înălţime, la propriu.
Demult nu am mai avut parte de o zi atât de plină cu bucurii mari.
Şi încă nu s-a terminat.
Coborârea spre sat a fost greoaie, cu peripeţii şi atenţie mărită, prăpăstioare, băltoace care nu ştim cât de adânci erau, dar fluieratul Tinuţei şi experienţa ei de munteancă get- beget, explicată de curajul şi dezinvoltura gesturilor de iniţiativă în faţa naturii , îmi sporeau încrederea că nu numai urcuşul a fost de neuitat, ci şi coborârea şi că a fi muntean este onorabil pentru societatea în care trăim.
În societate, ca femeie, îţi trebuie curaj şi rezistenţă, altfel nu ai fi decât o femeie întreţinută sau ai apela la compromisuri ce- ţi sfârtecă sufletul.
Muntencele adevărate nu- şi vând sufletul. Urcă povârnişurile chiuind şi le coboară doar spre a compara cum era înainte de urcuş. Senzaţia e una de sărbătoare. Aşa cum trebuie să fii după ce îţi primeneşti inima.
Acasă ,tanti Marioara a pregătit camerele bune pentru'' musafirii nepoftiţi'', dar pe care îi omeneşte ca pe copiii ei.
Fetele, mofturoase dimineaţă când le- am spus că vom pleca la ţară, erau acum încântate mai mult decât mă aşteptam.
Au dormit într- o cameră gătită cu creaţiile familiei Tinuţei.
Totul făcut de mână, tradiţional , cu parfum de vechime şi autenticitate.
Asta ne facem să ne dorim să mai venim după ghebe, mure , muguri de brad, ce- o fi şi ce se va găsi motiv, pentru a ne bucura de adevărata frumuseţe a lucrurilor, a vieţii, a lui Dumnezeu.
O porţie de dulceaţă de zmeură din grădina mamei Tinuţei , lângă o cană de lapte fiert, au fost bucuria cinei din astă seară a fetelor mele
-Aha! deci e bun laptele! Şi zmeura! Şi ghebele....ghebele...au fost doar scopul vizitei noastre în munţi pentru ca eu să- mi readuc în minte cele mai frumoase amintiri, legate de oameni dragi !Şi cum e să rezonezi cu fiecare locşor ce îl calci...
E adevărat că atunci când nu- ţi programezi nimic, altfel sunt gustate aceste bucurii!
Mulţumesc Tinuţei pentru entuziasmul ce mi- l dă de fiecare dată când ne întâlnim şi pentru ospitalitatea mamei ei !
