"Să nu moli " !

Suntem în Postul Crăciunului.Lumea se pregăteşte de sărbători.
Pe marile bulevarde şi străzile principale, beculeţele sunt gata să se aprindă.

Majoritatea îşi rezervă locuri la hoteluri şi pensiuni, atât în ţară cât şi peste hotare şi oamenii deja au început să cumpere cadourile pe care trebuie să le facă celor dragi.
Copiii stau cu sufletul la gură şi mai e puţin timp până ce emoţia din Ajun şi colindătorii să vestească sărbătoarea în sine.
Dar ce înseamnă sărbătoarea de Crăciun?
 Musafirii şi reîntâlnirile  în jurul unei mese bogate, unde carnea de porc şi vinul roşu, aşa cum tradiţia face Crăciunul la români, reprezintă toată distracţia.
 Un brad împodobit şi nişte colindători pe la uşi, iar seara probabil se va finaliza cu o ieşire la Club sau la bal, în cazul celor ce locuiesc la ţară.

E adevărat că fiecare dintre noi are nevoie de aceste momente în care să se bucure de relaxare , mai ales că sărbătorile acestea fac parte din obiceiurile românilor, de mai bine de 2000 ani.
Însă aceste momente şi- au pierdut esenţa.
Ele sunt pregătite din timp, odată cu începerea Postului de Crăciun. Tot atunci încep şi colindele .
De ce oare? Puţin mai ştiu de ce sărbătorim Crăciunul şi lăsăm să se vadă doar distracţia şi veselia .

Postul a început , iar noi avem prilej de introspecţie, nu numai de evitare a mâncărurilor "de dulce". Ne pregătim inima pentru a da naştere din nou, Bucuriei şi Iubirii.
Isus Hristos este simbolul Iubirii. La 25 Decembrie avem , în fiecare an, prilej să- l lăsăm să se nască din nou. "Să fim mai buni"! "Să fim mai iubitori". Îndemnuri care trezesc în noi spiritul Crăciunului. Căci acesta este rostul omului pe Pământ! Să fie bun! Dar nu numai pentru el.
 Este important să cauţi în tine bogăţia sufletească şi din ea să rupi, precum o bucată ,dintr- o pâine caldă şi să dăruieşti celor ce nu au!
Un cadou făcut unui om pe care îl iubeşti, îi va aduce zâmbetul pe buze.
 Închipuiţi- vă ce ar însemna să duci o fafurie din mâncarea pe care ai pregătit- o la prânz, unor copii care nu au decât o mamă şi pe nimeni altcineva şi care şi ea este departe de ei. Şi nu pentru că ar vrea să- i lase singuri, într- o casă fără nimic, decât nişte pereţi goi pe care să- i încălzească doar două ore seara, pentru că salariul singurului frate mai mare care se ocupă acum de ei, este prea mic să poată acoperi toate cheltuielile?
Mama lor, bolnavă de cancer, gr 3, la spital la Fundeni, suferă şi se roagă.

Fosta profesoară de religie, mamă a 5 copii, părăsită de soţ, se luptă să trăiască  , strângându- şi lacrimile în sinea ei. Nu vrea să împovăreze pe nimeni cu ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru ea. Şi totuşi.
Un mesaj pe care l- am primit pe telefon de la o femeie ce ştia povestea ei, a schimbat suferinţa ei , în speranţă.
L- am publicat pe facebook. Din peste 700 de prieteni din listă, au răspuns doar 3. Din aceştia, o mamă cu 4 copii care se îngrijeşte împreună cu sora ei ca Jeni Lambrea să aibă hrana necesară, în timpul şedinţelor de radioterapie, o altă mămică  a doi copii care , prin spiritul ei organizatoric a mobilizat câteva persoane şi ele mame de mulţi copii şi o prietenă din Anglia ce a trimis câţiva bănuţi.
Familia lui Jeni are nevoie de încă multe lucruri pentru un confort minim, însă cei care au sărit în sprijin au fost suficienţi pentru ca Jeni să zâmbească din nou. Nu e singură!
Din cei 700 de prieteni ar putea să mi se alăture mulţi. Chiar dacă ar fi să dăruiască de Crăciun, alături de cadourile costisitoare celor dragi, măcar un 10 lei pentru ca nişte copii trişti şi speriaţi pentru boala mămicii lor , să aibă ceva pe masă.
Gândiţi- vă, că oricât de bine ne este acum sau oricâte probleme am avea, această familie este într- o postură mult mai grea decât a noastră, iar o sumă nesemnificativă pentru noi, înseamnă enorm pentru ei.
Urările de sărbători sunt acestea. "Sănătate", "fericire", "La mulţi ani"!
Pentru ca aceşti 5 copii să fie fericiţi, au nevoie de sănătatea mamei lor. Iar ea, pentru a le oferi ce le trebuie, trebuie să aibă "La mulţi ani"!
Îndemnul meu pentru cei care au avut răbdare să citească aceste rânduri, este să se alăture mie şi să dăruim puţin din ce avem, unei femei ce vrea să trăiască!
Împreună putem face nişte copii fericiţi de Crăciun, iar inimile noastre vor fi pline de bucuria unui lucru binefăcut , acolo unde este nevoie! Şi să - l facem pe cel mai mic dintre fraţii Lambrea , în loc de " Mami, să nu moli ", de Crăciun să spună, "Sunt felicit că te- ai făcut bine"!

Jeni Lambrea, spitalul Fundeni, camera 703, etajul 7.
Să aveţi parte de un Crăciun fericit!

Noemi Oncel

http://www.youtube.com/watch?v=JmfOzFzYumo

Când am creat acest blog, am spus de la început că aici voi vorbi numai despre oameni deosebiţi, întâlniţi de-a lungul anilor. 

Şi nu deosebiţi pentru că aşa spune toată lumea sau ar reprezenta figuri celebre ,ridicate de massmedia, ci  oameni distinşi care mi- au demonstrat că au calităţi  pe care vreau să vi le împărtăşesc şi vouă.

Cred că atenţia multora dintre noi se concentrează şi urmează  alegerile majoritare, de turmă, în urma manipulării subtile a diverse opinii împrăştiate prin diverse metode mai mult sau mai puţin permise.

Şi cred că, indiferent de opiniile majoritare,  mai există , deşi sunt rare,  măsuri pentru selecţie şi putere să distingem grâul de neghină , într- o realitate derutantă.

Astăzi vă voi vorbi despre Noemi şi despre ceea ce cred eu că îi trebuie unei femei pentru a avea o frumuseţe completă.

Frumuseţea unei femei, culeasă de ochiul sensibil al receptivităţii, va fi ,într- o viziune diversificată, raportată criteriilor de evaluare fizică, intelectuală şi spirituală.

 Această frumuseţe poate fi des contestată de cel care analizează. 
Frumuseţea însă, este sau nu este! 

Cel mult se pot modifica măsurile de evaluare , sporind sau nu, profunzimea locului de unde frumuseţea îşi are începutul.

Cum deosebeşti o femeie frumoasă de  una aparenţă?

Simplu. Îţi iei măsurile la tine şi eşti atent la atitudinea şi bogăţia spiritului creativ, cultivat şi definitivat , în orice conjunctura s- ar afla personajul de  care vrei să te convingi.

De Noemi nu ai cum să treci fără să remarci o personalitate aparte.

 Familia, activitatea, oamenii dragi,  chiar şi necunoscuţii care îi cer o părere sau ajutorul descoperă la Noemi o seriozitate nebănuită şi lucrurile făcute cu simţ de răspundere.

 Pe cât este de rafinată şi elegantă, imprimând un aer serios oricui  nu a  cunoscut- o până acum, pe atât de  credincioasă şi iubitoare, altruistă şi dreaptă,  este această femeie .
Noemi trăieşte într- o lume frumoasă, pe care are grijă să o păstreze intactă, sporindu- i teritoriul cu dragostea ei pentru tot ce înseamnă viaţă. 

Noemi este femeia cu o mie de calităţi pe care o admir sincer , pentru că din mulţimea lor, predomină omul corect şi generos care ştie ce vrea , fără să epateze şi fără să deranjeze , nici măcar cu un gând , pe cineva.

Femeia, prin natura ei , a fost creată să bucure ochii şi inima celui ce o poate iubi, pentru ca lumea să perpetueze , într- o ordine firească a vieţii.

Noemi are o familie minunată, în care fiecare dăruieşte şi trăieşte prin celălalt. O imagine de familie pe care au construit- o împreună, dovedind maturitate în alegerea potrivită pentru ca fiecare încercare să treacă mai uşor , iar la final să rămână spre admiraţie,  fructul copt şi parfumat al pomului sădit, crescut şi îngrijit  în grădina unor inimi extrem de frumoase: Angelina

Iar Liviu Oncel, soţul şi tatăl extrem de protector, face parte din bucuria unei vieţi reuşite a acestei femei.

O femeie adevărată trebuie să dea dovadă de înţelepciune şi perseverenţă , în orice situaţie . Chiar şi atunci când factorii din jur zdruncină liniştea construită cu tact.

Noemi ştie , printr-. o bunătate dreaptă , să fie femeia care pune punctul pe I şi care nu abuzează de nimic pentru a- şi crea confortul unui cămin şi activităţi ce o reprezintă până la cel mai nebănuit amănunt.

De mică lucra la un magazin pe care i l- a deschis tatăl său ,iar astăzi conduce o afacere care îi pune în evidenţă  arta şi sensibilitatea la frumos.
 Magazinul şi salonul de înfrumuseţare "Gia" au fost înfiinţate pentru  femeile de calitate din oraş care îşi selectează atent alegerile la haine şi produse de înfrumuseţare.
Noemi se ocupă de aceste investiţii, alături de soţul ei şi participă , în egală măsură cu "fetele" ei, angajate la societatea pe care o conduce.
 Ochiul fin al "patroanei" care nu agrează să o facă pe şefa , mai mult decât o atitudine "maternală"când este cazul, stabileşte cum trebuie să arate magazinul pentru ca cei care pătrund în incintă să poată să se orienteze , fără prea mult efort, la ce e mai potrivit, pentru a alege ţinuta prefectă.
Frumuseţea  însă , n- ar fi de ajuns , fără să izvorască din sublimul care o revarsă pe chip , în gesturi, în trăire, în făptuirea tuturor ce trec prin glasul şi mâinile celei ce este atât de...frumoasă!

Noemi Anca Oncel lasă acest sublim să - şi etaleze rostul, în fiecare loc unde trebuie să facă sau să spună ceva.

O cunosc pe Noemi de câţiva ani.

Ne- am întâlnit frecvent, povestind ore în şir , lucru ce mi- a permis să descopăr  în ea un model de feminitate care, de atunci şi  până astăzi, măcar o secundă, nu mi- a contrazis o părere bine conturată despre cine este omul Noemi Oncel.

 Un" vulcan "de pozitivitate, întotdeauna Noemi este o prezenţă plăcută de care cu greu te desprinzi .
Acasă la ea este gazda perfectă pentru rude, prieteni, angajaţi, astfel încât răstoarnă toate tiparele de selecţie şi colaborare cu aceştia. 
Atât la masă, la plimbare,  cât şi în concediu," fetele" ei, pe care le iubeşte la fel, participă la bucuria ei de a le răsplăti cu distracţia binemeritată.
La muncă seriozitate , la munte sau la mare, colectivul  împreună cu "şefa", se distrează !

Hotărâtă , energică, creativă, cu spirit de iniţiativă ,  un zâmbet toată, m- a cucerit de la prima vedere. 

Mai târziu am descoperit , pas cu pas, că este un exemplu de corectitudine şi altruism. Un vizionar cu spirit obiectiv, indiferent dacă situaţia o priveşte direct pe ea sau pe cei din jurul ei.

Noemi este femeia de afaceri care excelează în toate activităţile pe care le are şi care acasă este gospodina desăvârşită, mama atentă la tot , soţia pe care şi- ar dori- o orice bărbat, şi nu în ultimul rând,  fiica unor părinţi care se bucură de investiţia majoră , făcută cu dragoste, ce astăzi le mulţumeşte, indirect, prin exemplul ei de FEMEIE!

Educaţia primită face ca astăzi, Angelina, cea mai frumoasă realizare a Noemicăi, să fie model de încântare şi apreciere pentru toţi cei care o cunosc.

Un copil reuşit înseamnă dragoste şi perseverenţă în creşterea lui, armonie familială într- o artă de a trăi.

Noemi, Liviu şi Angelina , o familie unde zâmbetul face  dovada alegerilor corecte , într- un mod de viaţă unde se gândeşte liber, se iubeşte şi se face ce trebuie!

Mă bucur să particip la bucuria lor , să asist la miile de feluri în care îşi dovedesc capacităţile  , ca oameni îndeosebi, ca părinţi, prieteni şi oameni ce- şi iubesc profesia.

Cu un potenţial remarcant şi model de viaţă deosebit, consider că reprezintă o familie care poate depăşi , în orice conjunctură , fiece încercare.            
 Pe toţi 3,  îi  admir şi îi felicit pentru tot ceea ce sunt! 

Carmenuţa Tănase

Carmenuţa Tănase!

O femeie împlinită, căreia niciodată  nu- i lipseşte zâmbetul de pe buze.

Atitudine pe care cei trei copii pe care i- a adus pe lume , chiar dacă acum se învârt în jurul a 30 ani, o cer insistent, chiar şi atunci când trebuie să o  perceapă , măcar la telefon.

Îngineră metalurgistă de profesie, predă specialitatea la un colegiu binecunoscut în oraşul Buzău.

Casa îi este înţesată de cărţi şi obiecte tradiţionale. Iar masa parcă întotdeauna aşteaptă musafiri.

Pentru că doamna Carmenuţa găteşte dumnezeieşte. Şi nu ai cum să dai înapoi , mai ales că are o plăcere să te servească din ceşti şi farfurii aduse de pe la Horezu sau de prin târgurile tradiţionale.

La pregătitul bucatelor îi întâlneşti, când nu au cursuri, pe elevii săi. Ca într- o familie cu mulţi copii, amestecaţi cu fiii ei naturali,  "Doamna " le poartă de grijă. Şi nu numai lor. Pe orişicine îndrăgeşte şi crede că - i poate aduce mângâiere cu o povaţă sau un gest frumos.

O mamă cu mulţi copii este o mamă fericită. Iar fericirea îi este alimentată de un bărbat cu care s- a căsătorit de mai bine de 30 ani. Tot inginer şi tot inimă bună.

Împreună au clădit multe lucruri, pentru că la ei în casă , domneşte un slogan. Nimic fără dragoste! Tot ce faci trebuie făcut cu dragoste.

Primul lucru pe care domnul Ninel îl face când ajunge de la servici este să- şi îmbrăţişeze şi sărute soţia, apoi să- şi dea jos haina şi pantofii. Iar ea , ca un copil, se bucură şi se preocupă de confortul acestuia.

Trăim zile în care majoritatea oamenilor înlătură din start existenţa cuplurilor solide şi nu mai cred în dragostea şi respectul ce dăinuie şi după ce pasiunea primilor ani împreună, se mai duce.

Familia Tănase , unită şi frumoasă, iată, dezminte această anomalie.

Îi ştiu de câţiva ani şi le intru frecvent în casă.

Hotărâtă să scriu impresiile mele pe un blog, am ales să scriu despre oameni adevăraţi , cu preocupări decente şi serioase, a căror reuşită în viaţă să fie un model  pentru cei sceptici sau pentru cei care speră într- o viaţă curată şi ordonată .

Nimeni nu va citi aici despre chestiuni care să "dea bine "la cititori. Nu voi alege să scriu academic , forţând expresiile, cu atribute măreţe, despre personaje care aparţin unor compartimente de viaţă , departe de lumea obişnuită,  din tipologii greu accesibile , strălucitoare doar anumitor standarde, prin  apariţii clădite pe compromis, falsităţi, parvenitism. 

"Sensibilitatea" firii mele deosebit de selective când este vorba de ales prietenii, colaboratorii sau pur şi simplu, pe cei pe care îi admir, este de multe ori controversată,  dar întărită de realitatea existenţei acestor oameni deosebiţi.

Cel mai mult am admirat la dna Carmenuţa  afişarea unui zâmbet "artistic" , la fiecare minut de conversaţie. Chiar şi atunci când se concentreză pe o problemă ce trebuie rezolvată. Optimistă şi încrezătoare ştie să facă din orice lucru, unul frumos şi din orice eşec, o perspectivă. Greu şi asta, dar firea ei creativă îşi spune cuvântul.

Firea omului începe de la suflet şi preocupări. Restul se dezvoltă pasiv , în funcţie de factori şi necesităţi.  Fiecare om începe de mic să - şi arate "talentele" şi pasiunile sale.

Doamna Carmenuţa, oltencuţă neaoşa, aduce de la Piteşti la Buzău, zestrea moştenită de la mama sa, de meserie asistentă medicală.

Pasiunea pentru folclor o face să aleagă , pe lângă specialităţile pe care le predă la şcoală, şi instructor coregraf de dansuri populare, şi înfiinţează , în cadrul liceului, alături de grupul "Balada" şi un cerc artistic. Pe unii îi învaţă să danseze , pe alţii să coasă, chiar şi goblen, să croşeteze, să le trezească instinctul de valoare şi autenticitate.

Acasă are o cameră dedicată complet artei. Obiecte ce ţin de etnografie şi costume populare din toate zonele tării .

Într- una din camere, în curând, un război de ţesut va fi pus în funcţiune, iar obiectele lucrate vor decora frumoasa casă brâncoviană.

Ansamblul folcloric „Balada”, constituit din elevii claselor unde profesoara Carmenuta Tănase predă metalurgia, participă la diferite evenimente , concursuri naţionale şi internaţionale de dans popular.

Se întorc întotdeauna cu tolba plină de premii şi cu distracţie berechet. Doamna este de „gaşcă” şi îi înţelege , ba chiar se întrece cu ei la glume şi alte activităţii destinate vârstei lor.

Acum doi ani, Colegiul Tehnic, locul unde doamna Carmenuţa îşi petrece 10 ore pe zi, iniţiază, primul festival de dans popular susţinut la Buzău. Primeşte sprijin şi de la Centrul de Cultură şi Arte şi are într- adevăr un succes remarcabil. Festivalul a avut loc şi anul acesta la Buzău şi vor urma  şi alte ediţii.

Pentru mine, o femeie de succes nu înseamnă să ai poşete de mii de euro, maşini şi case luxoase , haine şi parfumuri ce întrec puterea unora de a le clasa, obţinute prin cine ştie ce trucuri şi manevre, ci mai ales bogaţia unei inimi curate şi isteţimea unei minţi, care împreună clădesc atât cât unui om de bun simţ îi este necesar.

Carmenuţa Tănase este un om de succes, atâta vreme cât în jurul ei, creşte frumuseţea . În casa pe care a construit- o alături de un bărbat vesel şi  şarmant, cu respect pentru familie . În casa primitoare şi foarte încăpătoare, în lucrurile ce îi ies din mână şi copiii pe care îi educă, în cultul respectului pentru ei înşişi şi pentru tot ce este valoros.

Dascălii de talia Carmenuţa Tănase lipsesc din şcolile noastre. Un adevărat pedagog nu- şi predă numai materia, aşteptând la colţ pe cel nepregătit pentru o notă proastă . Şi nici  nu face abuz de vocaţia lui de formator de caractere, pe care, de multe ori uită s- o aplice.

Şi nu cere neapărat bani pentru fiecare gest făcut în favoarea copiilor. Cum nici această coregrafă nu vrea nimic decât să păstreze vie dragostea românului pentru tradiţie, pentru cultură, pentru ceea ce ne reprezintă pe noi ca popor. Şi de unde începe această cultură, dacă nu de la şcoală?

Mulţi dintre dansatorii ce acum fac parte din ansamblurile din oraş  , au trecut prin  mâna doamnei Carmenuţa.

Acum sunt recunoscuţi şi faimoşi.

Faimoasă va rămâne şi părerea mea despre o mamă, femeie şi pedagog de excepţie!

S- o cunoaşteţi şi voi!

La mulţi ani, doamna Carmenuţa Tănase!

Bătrânul

http://www.youtube.com/watch?v=rrVDATvUitA

Îmi aduc aminte că eram copil şi mă fascina fiecare om care ştia să facă şi altceva decât ceea ce face toată lumea.

Într- o tabără , pe când aveam vreo 11 ani, m- am rătăcit de grupul meu, când trebuia să vizităm Castelul Bran, doar pentru că asistam pierdută , la dialogul între nişte francezi şi un meşteşugar ce vroia să le vândă lor, măştile din păr de capră . Mi s- a părut mai interesant să- l ascult pe artist cum le meşteşugise decât să urc nişte scări care oricum, cu frica mea de înălţime,  m- ar fi ameţit  şi nici Dracula nu ar fi putut concura cu pasiunea mea pentru Franţa , pe care nu ştiu de unde o căpătasem.

Şi tot pe la vârsta aia, când părinţii mei mă solicitau să- i ajut la muncile câmpului, deşi eram micuţă şi nu agream acest fel de a trăi, îmi recompensam "sacrificiul" de a- i urma în dealul Meledicului , unde trebuia să urc cu mâncare la cosaşi şi nu să mă plimb pe cărăruia dintre brazi, în drumul spre peştera de sare sau în deal, unde zidurile unui castel început şi neterminat mă duceau , de îndată ce ajungeam acolo, într- o poveste ce încercam s- o reconstitui cu ochii minţii mele.

Recompensa venea, pe marginea fânului  proaspăt cosit , în timp ce  brazdele se înşirau chipeşe, sub ochii mei mâhniţi ,că a doua zi  urma să le strâng , dacă nu dădea ploaie.

Nenea Stanciu Găman, un bătrân harnic şi deştept dădea la coasă, cu o poftă de lucru incredibilă pentru vârsta lui şi îmi recita din  poezia filosofică a lui Eminescu, dar şi din cea a lui Coşbuc, unde tata, pasionat şi el de poezie,  venea să- l completeze .

În mintea mea de copil, pe atunci , se inoculase  ideea că cei rămaşi la sat sunt lipsiţi de cultură , termen căruia, probabil îi atribuiam alte conotaţii .

 Nenea Stanciu mi- a înlăturat "cât ai zice peşte" această mare inepţie.

Un om trecut prin viaţă, în cămaşă albă şi pălărie pe cap, ca un Moromete , priceput la toate , dar mai ales la poezie.

 Toate erau aranjate de mâna pricepută a lui nenea Stanciu Găman. Un lac în curtea casei ,plin cu peşte,  înconjurat de culturi de porumb,  zmeuriş prin toată grădina, un păr de unde , peste mulţi ani, am avut îndrăzneala să încerc să fur câteva, dar vorba caldă şi binevoitoare a soţiei lui, tanti Lucica, femeie cumsecade, din două cuvinte şi din  bunătatea ei, m- a făcut să mă ruşinez pentru ideea îndrăzneaţă .

-Veniţi mamă şi luaţi câte vreţi, au mai venit unii adineauri, dar ăia au vrut să fure şi aşa ceva nu merge la noi! Hai la mama, urcă- te şi dă- le pe toate jos că le mănâncă păsările cerului!

Eram un grup de vreo 4- 5 adolescenţi puşi pe şotii şi nebunii. Furtul nu făcea parte din preocupările noastre , dar distracţia făcea rostul operaţiunii.

Tanti Lucica nu ştia că unii dintre noi dădusem raita , cu un sfert de oră în urmă, cu cei pe care îi bruftuliua acum şi că de fapt , ca nişte mici escroci, strigam la poartă ,precum nişte copii educaţi , să- i cerem câteva pere de" poftă".

Dar, cu poala plină de perele de vară, zemoase şi parfumate, în timp ce le împărţeam celorlalţi tovarăşi ,care ne aşteptau pe marginea lacului Meledic, unde ne petreceam noi duminicile şi zilele de sărbătoare, ne- am dat seama de penibilitatea gestului şi ne- am pus la cale să nu mai repetăm astfel de iniţiative.

Cale lungă , până ce unii dintre cei care au furat perele atunci, sunt acum medici prin America sau preoţi recunoscuţi ca fiind oameni deosebiţi.

Pentru că tot eram eu fascinată de oameni deosebiţi şi mai ales de nenea Stanciu,într- o duminică, în autobuz, pe vremea când făceam naveta săptămânală , din satul meu spre liceul unde 4 ani m- am luptat cu fizica şi matematica la un profil de limbi străine, chinuită de teama corigenţelor pentru că profa de fizică şi ea deosebită prin absurditate şi lipsă de tact pedagogic, psihotică pentru a face parte din rândul profesorilor de la un liceu cu renume în oraşul nostru, doar pentru că avea o "slăbiciune" la cei care urmau profile umane , ca şi noi, aud, în spatele meu o conversaţie care m-a mişcat.

-Ce înseamnă, domn' le cuvântul "deştept"?

Din nou, un ţăran simplu, călător spre oraş,  cu diverse treburi,  îmi zguduia îndoctrinarea ieftină că la ţară nu rămân decât cei lipsiţi de orizonturi.

Nu ştiam că oamenii sunt făcuţi să aparţină unor locuri, idealuri , moduri de viaţă, că fiecare e fericit atunci când ceea ce face îl reprezintă şi mai ales când nu se fereşte să arate ceea ce este el cu adevărat.

Mulţi dintre noi pledăm în imagini , trăim în iluzii, evoluăm pe trunchiuri putrede şi năclăite de mârşăvie şi falsitate, doar pentru a ne atinge scopurile şi împrăştia "strălucirea"înmagazinată, orbind de oftică şi mânie, în timp ce mascăm cu un zâmbet ieftin, când celălat reuşeşte .

-"Ce înseamnă dom 'le", cuvântul "deştept"? răsună , ca un ecou , o întrebare, pusă de un bărbat în vârstă, într- un autobuz plin cu oameni, la un drum de 50 km. .

"Intelectualii" săritori  vor veni cu un vagon de explicaţii care depăşesc puterea de înţelegere a celor care de fapt trebuie şi au nevoie să înţeleagă.

Pentru că e inutil să - ţi etalezi "talentele" în faţa celor care ştiu deja ceea ce şi tu ştii. Şi nici să faci o demonstraţie de mândrie cu ceea ce ai agonisit. Şi nici să ameţeşti toată lumea cu pledoarii şi fasturi care în fond există , dar nu pentru a umili sau a face uz de ele ca tu să fii mai presus decât crezi că eşti.

O dezbatere în autobuz , pe tema omului deştept, între un profesor şi un bătrân care nu mai contenea să- i ţină piept celui şcolit , cu argumente simple, dar cât se poate de plauzibile şi pe înţelesul tutror. De la mic la mare. De la om fără şcoală până la diplomaţi.

Mi- a dat de gândit , mie, o adolescentă , de 16 ani, pe care, la vremea aia,  nu o interesa decât să nu piardă vreo ediţie de dimineaţă, de la radio Actualităţi, a emisiunii "O melodie pentru fiecare" , fapt pentru care , refuza să meargă la brazde la Poiana Ascunsă, până ce emisiunea nu se sfârşeşte si primeşte singura palmă de la tatăl său.

Uneori, din discuţiile simple unde participi, cu sau fără voia ta, ca în cazul meu, în autobuz,  ţi se aprind beculeţele şi începi să continui ideea dezbătută , întinzându- i firul meditativ până ce mosorelul pe care ai strâns experienţa concludentă, şi- a atins maximul de necesitate şi acum stă pregătit să- l desfăşori altora, ahtiati după "dezbateri geniale" idealiste .

La coborâre, bătrânul îşi lua respectuos, rămas bun de la şofer!

- Să trăieşti, măi Radule! să ne vedem sănătoşi! Doamne- ajută!

Uşa autobuzului se închidea , în timp ce roţile deja se puseseră în mişcare, iar pe loc, cu o servietă în mână şi pălărie pe cap, stătea acelaşi nenea Stanciu care mă fermecase cu ani mulţi în urmă, recitând pe Eminescu, la coasă, în dealul Meledicului.

Eminescu şi Socrate nu i- au fost colegi de armată şi nici nu avea mai mult de 4 clase, dar cunoştineţele lui nenea Stanciu alcătuiau o mică enciclopedie . Probabil , la Meledic există mulţi oameni care îmi pot întări părerea despre nenea Stanciu şi pasiunile lui, adiacente coasei, undiţei şi pregătirii rachiului de prune.

Omul potrivit la locul potrivit!

Iar călătorului îi stă bine cu drumul şi cu a- şi lua rămas bun, după fiecare întâlnire cu oricine ia loc şi se aşează cu el  la poveşti , chiar şi pentru câteva clipe. Bune sau rele, clipele petrecute împreună,  trebuie să ne lase  loc de revenire.

Oameni ca nenea Stanciu sunt rari, dar mai trăiesc, din fericire , printre noi. Ascunşi la poalele munţilor, în sătuce uitate de lume, mă bucur că , din când în când , îi întâlnesc şi pătrund în miraculoasa lor lume, rezistentă în faţa evoluţiei sociale.

Când poţi alege miezul sănătos şi parfumat al unui fruct adevărat , dintr- o grămadă ochioasă şi derutantă de surate prelucrate genetic, alegi să te hrăneşti sănătos. Când, dintr- o mulţime de oportunităţi, alegi calea limpede şi adevărată, chiar dacă comodităţile moderne te atrag şi surprind , eşti curios să ştii de unde vii , cine eşti şi cine trebuie să rămâi, este o artă şi o înţelepciune.

Când întâlneşti un om simplu , precum acest bătrân chibzuit din amintirile copilăriei mele, îl păstrezi în cea mai curată imagine, într- un loc unde nimeni nu va putea concura să - l ajungă!

De altfel pentru a putea rămâne tu însuţi, neprihănit, în faţa alegerilor prezente,  bucurându- te de bogaţia şi frumuseţea unei vieţi, din care să reţii doar ce e compatibil cu felul tău de a fi, ai nevoie, ca în loc de vertebre, să ai câteva amintiri solide cu oameni precum nenea Stanciu. De ele se vor lega nervurile către o lume  emancipată ,dar care are, din loc în loc, vertebre, precum un bătrân ca acesta.

Ne- fost dor de voi

Se spune că toamna este anotimpul nostalgicilor. Vremea când soarele mângâie leneş natura amorţită şi gânditoare. Şi când trăirile , de orice natură ar fi ,capătă mai multă intensitate şi culoare. 

Telefonul sună prelung.

-         Coboară jos,  puţin  ! am ceva să- ţi dau! Dar repede!!!

Nu am apucat să fac prea multe obiecţii. Tonul impunător al vecinului meu, poliţist de meserie, nu- mi lasă loc de alte întrebări! Îmi pun la repezeală primul pulover mai gros pe care îl găsesc la îndemână şi caut să mă conformez ordinului. .

Fiica mea cea mare mă priveşte cu un surâs ironic , în timp ce- mi pun ghetele în picioare.

-         Ai luat puloverul pe dos, mama. Şi nici măcar nu mi- ai cerut voie…

Nu- i răspund  şi apuc să cobor scările în viteză, în timp ce întorc cu grijă mânecile puloverului şi verific să nu greşesc încă odată ,să mă fac de râs , carecumva, în faţa lui Marian.

Seara coborâse peste cartierul meu, iar din loc în loc, felinarele publice, aruncau fâşii de lumină peste aleile înconjurate de copacii încă înfrunziţi. Mă uit în stânga, în dreapta, linişte totală. Doar sirena unei ambulanţe, trecând în fugă pe bulevard,  trezea amorţeala din faţa blocului. Nici urmă de Marian, ce să mai aştept să văd despre ce este vorba?

-Crinaaaaaaaaa, îmi aud numele strigat la unison de mai multe voci. De undeva de la cotitura străzii ce trece prin spatele blocului unde locuiesc, din  întuneric, apărură trei mogâldeţe ce se întreceau să mă ţină în braţe.

Bucurie şi lacrimi . De dor, de aşteptarea acestui moment, căruia eu  îi prefigurasem o altă perioadă.

Sorina, prietena mea , plecată de câţiva ani să locuiască în Franţa şi micuţii săi năzdrăvani, copiii pe care îi iubesc ca şi pe fiicele mele, erau în faţa mea , cât se poate de reali şi zâmbăreţi,  iar eu, mută de fericire, mă întrebam ce reacţie vor avea  fiicele  mele, care zi de zi, pe parcursul celor 3 ani de când aceştia locuiesc la Paris, vorbesc despre ei , răsfoind prin sutele de  fotografii cu imaginea lor, regizând şi montând filmuleţe de pe vremea când erau mai mici şi se jucau împreună  şi pun la cale planuri pentru următorii ani .

Îmi cunosc fetele şi ştiu că îi uneşte o prietenie  sinceră . În fiecare an, de la plecarea din România, Sorina are grijă , ca o săptămână din vacanţa lor , odată pe an, să vină cu ei acasă, iar odată ce se reîntâlnesc, cei patru nu mai pot fi despărţiţi nicium, stârnind curiozitatea bunicilor şi a prietenilor, de a afla secretul rezistenţei acestei „iubiri”, chiar dacă mii de km şi luni în şir îi despart, reuşesc să păstreze intactă relaţia lor de prietenie, clădită cu ani buni în urmă .

Sunt convinsă că peste ani, nu se va schimba mare lucru, mai ales că au fost crescuţi să rămână fideli sentimentelor frumoase. Iar mai frumos decât prietenia nici un alt fel de sentiment nu- i poate lega.

Aşadar urcăm în grabă , iar băieţii sunt direcţionaţi spre camera fetelor.

Excamaţiile gălăgioase de bucurie a celor patru, în faţa uşii de la dormitorul copiilor mei, probabil că  întreceau cu mult sunetul sirenei de mai devreme, iar Betty, căţeluşa noastră, alerga fericită de colo- acolo , participând şi ea, cu câte o lătrătură de recunoaştere.

Au urmat zile şi nopţi , din cele 10 alocate de Sorina şederii lor acasă, în care copiii au rămas nedespărţiţi. Aşa cum se întâmplă la fiecare venire a lor în ţară. 

Voiau să profite cât se putea de vacanţa lor, împreună. Au ajuns chiar şi la Galaţi ,pentru două zile,  la bunica parentală a băieţilor ,unde s- au bucurat de fiecare clipă , alături de Ada şi familia ei . Nu cred să- mi fi văzut fetele mai fericite , nici chiar atunci când au primit telefonul sau laptopul pe care şi- l doreau, în comparaţie cu momentele în care au fost alături de Albert şi Alessi.

-Crina, în douăzeci de minute plecăm la mamaia, la Colţi! Pregăteşte- te să mergi cu noi! Te anunţăm când suntem jos. Telefonului Sorinei m- a luat încă odată prin surprindere. Imprevizibilă şi plină de viaţă, Sorinei nu- i poţi refuza nimic.

Zis şi făcut! Ne îmbarcăm de drum, pentru că nu pot să refuz gogoşile bunicii ei, o femeie straşnică la cei 90 ani , la care, numai uitându- te în ochii ei, poţi recunoaşte şi culege din  înţelepciunea unei vieţi trăite după regulile străvechi ale omului de la munte .

Oprim la Măgura şi facem câteva poze la statuia lui Mihai Viteazu.

Vremea de afară îmbie la reflectare. Frumoase peisaje pe valea râului Buzău. Ca în tablourile pictorilor amatori să le imortalizeze în culorile acuarelelor .

Bunica frământa deja aluatul pentru gogoşile cu „lingura”, preferatele Sorinei.

Până la gogoşi, prietena mea dragă, ia la rând toate rudele şi prietenele, pe care doreşte să le revadă, astfel încât drumul nostru s- a cam lungit, iar aluatul frământat de bunica a fost dat, de câteva ori , înapoi..

Ultima vizitată în drumul către Sibiciu, este mama- Nuţa, mătuşa Sorinei.

Rămânem în maşină să o aşteptăm pe nepoata plimăreaţă, dar unul dintre copii, ne invită, pe mine şi pe Ada, venită de la Galaţi, special pentru această ocazie, să o urmăm pe Sorina.

De la intrare mi- am dat seama că avem de- a face cu oameni speciali, care aleseseră drept model de casă, unul tradiţional, într- o zonă binecunoscută , din Munţii Buzăului. O casă mare şi frumoasă, în lemn, cu prispă largă şi zăbrele sculptate manual,cu motive de sculpturi  pe care nu le mai văzuserăm niciodată.

În faţa prispei străjuiau un  trovănţel şi o piatră de moară, printre tufe de trandafiri roşii.

Pătrundem în casă şi aşa cum anticipam, am rămas cu impresia că mă aflu într- un muzeu.Tradiţia era la ea acasă, iar noi nu mai conteneam cu întrebări legate de acest aspect.

Gazda, mama- Nuţa , cum îi spune Sorina, profesoară de limba română, la pensie, are un real simţ al valorii  şi un cult pentru a o păstra.

Plină de umor, ne molipseşte cu bunădispoziţie, iar soţul ei, fost contabil, de la gura sobei de teracotă, face glume , în timp ce ne coace , într- o tavă, miezul nucilor adunate cu mâna lor, de la ei din curte .

Veselie şi omenie, iar eu, privindu- i, îmi aduc aminte de timpul când locuiam la Mânzăleşti şi de bucuria pe care o trăiam ori de câte ori aveam oaspeţi şi mai ales, nepoftiţi, precum eram noi, aici.

Nu plecăm cu mâna goală. Educaţia omului de la satele de munte este să- şi cinstească oaspeţii cu tot ce se găseşte mai bun prin cămară , să- i aşeze la masă şi să nu- i lase să  plece fără ceva din casa pe care tocmai au vizitat- o.

Un schimb de replici umoristice se înteţeşte între mama -Nuţa şi Sorina, pentru că aceasta o roagă să se aşeze două secunde alături de noi, iar ea , tot se căra, de ici- colo, cu diferite bunătăţi  sau siropuri de fructe, pentru ca noi să le savurăm la oraş.

- Mama Nuţa, stai jos, lângă noi! Vreau să te văd şi să mă bucur că pot să împart 5 minute cu tine! Nu mai aduce nimic! Avem tot ce ne trebuie!

-Taci, tu, din gură!!!

- Hai, te rog, stai aici că destul nu te văd cu anii cât sunt plecată!

 -Taci, tu, din gură!!!Iar cutiile cu zmeură congelată şi sticlele de sirop , pentru toată lumea, se înşirau pe masă, în faţa noastră, aduse de mătuşa din cămară.

Râdem şi ne grăbim să ajungem şi la bunica, aşa că pornim din nou la drum, despărţindu- ne cu greu de gazdele deosebit de primitoare.

Soţul mamei- Nuţa îmi descrie, detaliat,  motivele sorale, dacice, dar şi cel al Crucii Sf. Andrei, folosite la sculptura porţii şi zăbrelelor, aduse de undeva de pe Valea Muscelului, de unde se trage dumnealui.

-Uite, dacă o iei pe drum la deal şi te uiţi cu atenţie la porţile oamenilor, nu ai să găseşti nicăieri aceste motive. Numai la noi ai să vezi aşa ceva! Trandafirii sunt aduşi din grădina părintească, tot de la Muscel, iar piatra de moară are în jur de 300 ani.

Cu astfel de subiecte, care pe mine mă fascinează de fiecare dată,  mă gândesc la o propunere de emisiune tv. Oamenii trebuie să ştie despre existenţa acestor rarităţi pe Valea Sibiciului. În timp ce îi explic ce ştiu eu despre trovanţi şi provenienţa lor, gazda noastră despică în două piatra misterioasă, după cum piatra insăsi ii indica,  şi mă întreabă:

-Spune, dumneata, cine a făcut gaura asta perfectă, în această piatră pe care eu am găsit- o , acum doi ani, pe marginea drumului, undeva aici, aproape?

Mi- am adus aminte, că acum doi ani, ultima dată când fusesem în vizită cu Sorina la Sibiciu, am oprit maşina şi am făcut poze lângă piatra în formă de trovănţel, ce ieşise niţel din cariera de nisip.

Ce întâmplare, mă gândesc! Este aceeaşi piatră!

-Trebuie să facem, o emisiune, vă rog mult!

Gazdele noastre, oameni de o  modestie aparte, aşa cum se întâmplă de obicei cu oamenii speciali, mă refuză , discret.

-Este o femeie foarte bătrână la noi în sat. Are vreo 92 ani şi zice o rugăciune pe care nu o mai ştie nimeni! Pe ea trebuie s- o filmaţi!

-Sigur, dar trebuie să apareţi si dvs!

Cu speranţa că se vor răzgândi, ne luăm rămas- bun şi îi promit că revin în vizită , dar cu realizatoarea şi cu microfonul după noi!

Sorina este un om minunat, rudele ei sunt minunate, faptele ei…dovedesc o mare calitate umană , iar copiii ei sunt crescuţi şi educaţi în acelaşi spirit.

Respectul pentru tot ce înseamnă valoare, dragoste  pentru tot ce e frumos, rezonând formidabil cu tot ce înseamnă viaţă şi bucurie.

O prezenţă pe care oricine doreşte să o aibă în preajmă.

Frumoasă şi molipsitoare .

Faptul că a fost patroana unei binecunoscute firme atât cât a trăit în România, că locuieşte la Paris şi că se învârte într- o lume”bună”, nu a împiedicat- o pe Sorina să - şi păstreze relaţiile, chiar şi cu oameni simpli, de la care  ştie ea ce să reţină şi ce să păstreze.

Cred că e omul cu o mie de prieteni, pe care îi iubeşte la fel, cărora le dedică din ce are şi ştie, astfel încât mă întreb , cum reuşeşte să aibă atâta atenţie şi energie pentru toţi.

Bunica şi satul de pe Valea Sibiciului sunt reperele ei de viaţă , dorul şi bucuria , copilăria şi locul de care nu vrea să se despartă niciodată.

Ia la rând camerele căsuţei bunicii, iar eu alerg la soba încinsă unde încep să prăjesc gogoşile.

Baieţii, curajoşi şi harnici , taie lemne, aranjează curtea , iar Ada face fotografiile!

 E seară deja. Masa aranjată de Sorina şi mamaie, este ca la carte! Mămăliga tăiată cu aţa, brânză cu smântână şi nişte cârnaţi de Pleşcoi de te sfinţeau cu mirosul lor pătrunzător, încă din timp ce se frigeau în tigaie.

Desertul pufos şi turtele pe plită au întrecut orice imaginaţie a noastră de a ne fi simţit bine, în căsuţa de pe malul apei Sibiciu.

Cu Sorina, la mare, la munte, la Versaille, Effeil sau Sibiciu, nu te poţi simţi, decât….special!

De la Jolidon, firma de care Sorina s- a ocupat la Buzău acum câţiva ani,  la fierăstrău, nu e mult, astfel încât, apuc joagărul de la un capăt şi Sorina de la celălat şi observ că micuţa blondă cu ochi albaştri, se pricepe de minune! Bravo, Sorinella! Eşti descurcăreaţă,  foc! Nu moare nimeni de foame lângă tine!

Copiii se amuză , noi le aplificăm distracţia, participând la tăiatul lemnelor, iar bunica îşi face griji pentru noi.

-Lasă, mamă, sunteţi obosite! Le taie taică- tu când o veni! Hai în casă că am făcut turtele!

Mi- am dorit toată viaţa mea o bunică!

Cum nu am avut, m- am lipit întotdeauna de câte o bătrânică , aşa simpatică, cum e mamaia Sorinei.

Această femeie dârză te cucereşte de cum o întâlneşti.

Hotărâtă, frumoasă , harnică şi primitoare!

Oamenii satului autentic românesc mai trăiesc încă printre noi.

Îşi gătesc casuţele cu obiecte confecţionate de mâna lor, icoanele cu ştergar le întâlneşti în fiecare încăpere, iar mâncarea făcută pe plită, în ceaun, după reţetele pe care le respectă cu stricteţe, e cea mai gustoasă din câte am încercat de- a lungul vremii!

Mă bucur de tot ce are legătură cu ei, nu ratez nicio întâlnire cu momente de genul acesta, pentru că ştiu, că peste câţiva ani, nu se va mai găsi nimeni să le împartă cu mine!

Satul cu bogăţiile sale spirituale , reprezintă verticalitatea unui popor trecut prin avalanşele moderniste ce- l constrâng să se transforme şi să evolueze după alte standarde şi tipare de viaţă.

Câţiva oameni , din cei bătrâni au conservat cu sfinţenie moştenirea lor spirituală, iar , dintre cei tineri, puţini sunt la număr, care mai pot discerne frumuseţea şi esenţa , în simplitatea unei vieţi ca aceasta! 

Sorina şi băieţii ei, de la Paris la Sibiciu, sau de la Sibiciu la Paris, au marcat o traiectorie întinsă şi netedă, pe care o păşesc cu aceeaşi măsură! Dragostea pentru tot ce este frumos! precum această bunică, acest sat, aceşti oameni !dar şi pentru cei de la Paris, printre care aleg să trăiască !

Maşina porneşte din nou la drum. Bunica, în poartă, ieşită în ciorapi, îşi petrece cu ochii în lacrimi, nepoata şi strănepoţii. 

-Să mai veniţi, mamă pe la mine! dar să veniţi de tot, ce faceţi voi în Franţa aia?

- Vom veni, Mamaie, ai grijă de matale şi să răspunzi când te sun la telefon! Sărutmâna!

Sorina ştie că nu are cum s- o mulţumească pe bunica cu un răspuns pe care ea şi l- ar dori, iar bunica ştie că a crescut şi educat o mulţime de nepoţi, pe care Sorina , cu gogoşile şi turta făcute de dânsa, la pachet, la întoarcere spre oraş, trece să-i îmbrăţişeze.

Câtă dragoste poate să ascundă sufletul unei femei şi cât drag şi  putere s- o dăruiască !