Un zâmbet

- Ce faci, Îngere?
O întrebare ce venea dintr- o altă lume , aici, pe pământul ce- şi ţine la piept trăitorii, frământa , din senin, un gând ce se străduia să răspundă.
Gândurile vin de dincolo de noi. Nu sunt ale noastre şi totuşi le lăsăm loc , să treacă, prin tunelul minţii ce ne determină faptele, şlefuindu- le drumul şi destinaţia.
- Sunt aici . Am venit pentru că....şi gândul s- a zdrobit , umplându- se de lumina unui zâmbet ce- l încuraja să zburde prin lăcaşul plin de mireasma sărbătorilor ce- l vor înviora în curând.
Sărbătorile au început demult.
Acum două mii de ani şi ceva.
Fiece naştere naturală vine cu durere. Din durere se naşte viaţa. Viaţa care trebuie să fie!
Apoi zâmbetul minunat al copilului ce- şi ţine ochişorii închişi...
Oare cui zâmbeşte această minunăţie şi unde a învăţat acest gest?
Aproape că te cutremuri , urmărindu- i surâsul dulce din faşa ce- i ţine strâns mânuţele, lângă corpul mic, de păpuşă.
Viaţa începe cu o durere şi se termină cu durere.
Pe parcurs ,  povârnişul zilelor ne învăţă să ne bucurăm, sub lumina Stelei ce a vestit venirea vieţii noastre.
Copilul din faşă zâmbeşte inocent la un semn invizibil omului matur.
N- ai cum să treci cu vederea şi nici să te întrebi  care e scopul , durata sau menirea acestui gest?
Albul zăpezii păstrează inocenţa zâmbetului străvechi.
E iarnă. Albul trebuie să îmbrace materia ce surprinde puritatea inimilor .
De unde începe inima?
De acolo de unde se poate zâmbi inocent.
Cine zâmbeşte inocent?
- Îngerii. Îngerii ce stau printre noi, arătând lumii, printre lacrimile fierbinţi ale ostenelii lumeşti, Iubirea, Naşterea şi Grija necontenită pentru cei dragi lor....
Să mulţumim celor ce nu obosesc să ne poarte de grijă.
O rămurică verde din bradul bucuriei că i- am întâlnit, că îi avem , că nu suntem singuri, sub care clopoţelul cuvintelor de mulţumire va trebui să răsune în pragul Sărbătorii în care Viaţa din nou se Naşte!