Ne- fost dor de voi

Se spune că toamna este anotimpul nostalgicilor. Vremea când soarele mângâie leneş natura amorţită şi gânditoare. Şi când trăirile , de orice natură ar fi ,capătă mai multă intensitate şi culoare. 

Telefonul sună prelung.

-         Coboară jos,  puţin  ! am ceva să- ţi dau! Dar repede!!!

Nu am apucat să fac prea multe obiecţii. Tonul impunător al vecinului meu, poliţist de meserie, nu- mi lasă loc de alte întrebări! Îmi pun la repezeală primul pulover mai gros pe care îl găsesc la îndemână şi caut să mă conformez ordinului. .

Fiica mea cea mare mă priveşte cu un surâs ironic , în timp ce- mi pun ghetele în picioare.

-         Ai luat puloverul pe dos, mama. Şi nici măcar nu mi- ai cerut voie…

Nu- i răspund  şi apuc să cobor scările în viteză, în timp ce întorc cu grijă mânecile puloverului şi verific să nu greşesc încă odată ,să mă fac de râs , carecumva, în faţa lui Marian.

Seara coborâse peste cartierul meu, iar din loc în loc, felinarele publice, aruncau fâşii de lumină peste aleile înconjurate de copacii încă înfrunziţi. Mă uit în stânga, în dreapta, linişte totală. Doar sirena unei ambulanţe, trecând în fugă pe bulevard,  trezea amorţeala din faţa blocului. Nici urmă de Marian, ce să mai aştept să văd despre ce este vorba?

-Crinaaaaaaaaa, îmi aud numele strigat la unison de mai multe voci. De undeva de la cotitura străzii ce trece prin spatele blocului unde locuiesc, din  întuneric, apărură trei mogâldeţe ce se întreceau să mă ţină în braţe.

Bucurie şi lacrimi . De dor, de aşteptarea acestui moment, căruia eu  îi prefigurasem o altă perioadă.

Sorina, prietena mea , plecată de câţiva ani să locuiască în Franţa şi micuţii săi năzdrăvani, copiii pe care îi iubesc ca şi pe fiicele mele, erau în faţa mea , cât se poate de reali şi zâmbăreţi,  iar eu, mută de fericire, mă întrebam ce reacţie vor avea  fiicele  mele, care zi de zi, pe parcursul celor 3 ani de când aceştia locuiesc la Paris, vorbesc despre ei , răsfoind prin sutele de  fotografii cu imaginea lor, regizând şi montând filmuleţe de pe vremea când erau mai mici şi se jucau împreună  şi pun la cale planuri pentru următorii ani .

Îmi cunosc fetele şi ştiu că îi uneşte o prietenie  sinceră . În fiecare an, de la plecarea din România, Sorina are grijă , ca o săptămână din vacanţa lor , odată pe an, să vină cu ei acasă, iar odată ce se reîntâlnesc, cei patru nu mai pot fi despărţiţi nicium, stârnind curiozitatea bunicilor şi a prietenilor, de a afla secretul rezistenţei acestei „iubiri”, chiar dacă mii de km şi luni în şir îi despart, reuşesc să păstreze intactă relaţia lor de prietenie, clădită cu ani buni în urmă .

Sunt convinsă că peste ani, nu se va schimba mare lucru, mai ales că au fost crescuţi să rămână fideli sentimentelor frumoase. Iar mai frumos decât prietenia nici un alt fel de sentiment nu- i poate lega.

Aşadar urcăm în grabă , iar băieţii sunt direcţionaţi spre camera fetelor.

Excamaţiile gălăgioase de bucurie a celor patru, în faţa uşii de la dormitorul copiilor mei, probabil că  întreceau cu mult sunetul sirenei de mai devreme, iar Betty, căţeluşa noastră, alerga fericită de colo- acolo , participând şi ea, cu câte o lătrătură de recunoaştere.

Au urmat zile şi nopţi , din cele 10 alocate de Sorina şederii lor acasă, în care copiii au rămas nedespărţiţi. Aşa cum se întâmplă la fiecare venire a lor în ţară. 

Voiau să profite cât se putea de vacanţa lor, împreună. Au ajuns chiar şi la Galaţi ,pentru două zile,  la bunica parentală a băieţilor ,unde s- au bucurat de fiecare clipă , alături de Ada şi familia ei . Nu cred să- mi fi văzut fetele mai fericite , nici chiar atunci când au primit telefonul sau laptopul pe care şi- l doreau, în comparaţie cu momentele în care au fost alături de Albert şi Alessi.

-Crina, în douăzeci de minute plecăm la mamaia, la Colţi! Pregăteşte- te să mergi cu noi! Te anunţăm când suntem jos. Telefonului Sorinei m- a luat încă odată prin surprindere. Imprevizibilă şi plină de viaţă, Sorinei nu- i poţi refuza nimic.

Zis şi făcut! Ne îmbarcăm de drum, pentru că nu pot să refuz gogoşile bunicii ei, o femeie straşnică la cei 90 ani , la care, numai uitându- te în ochii ei, poţi recunoaşte şi culege din  înţelepciunea unei vieţi trăite după regulile străvechi ale omului de la munte .

Oprim la Măgura şi facem câteva poze la statuia lui Mihai Viteazu.

Vremea de afară îmbie la reflectare. Frumoase peisaje pe valea râului Buzău. Ca în tablourile pictorilor amatori să le imortalizeze în culorile acuarelelor .

Bunica frământa deja aluatul pentru gogoşile cu „lingura”, preferatele Sorinei.

Până la gogoşi, prietena mea dragă, ia la rând toate rudele şi prietenele, pe care doreşte să le revadă, astfel încât drumul nostru s- a cam lungit, iar aluatul frământat de bunica a fost dat, de câteva ori , înapoi..

Ultima vizitată în drumul către Sibiciu, este mama- Nuţa, mătuşa Sorinei.

Rămânem în maşină să o aşteptăm pe nepoata plimăreaţă, dar unul dintre copii, ne invită, pe mine şi pe Ada, venită de la Galaţi, special pentru această ocazie, să o urmăm pe Sorina.

De la intrare mi- am dat seama că avem de- a face cu oameni speciali, care aleseseră drept model de casă, unul tradiţional, într- o zonă binecunoscută , din Munţii Buzăului. O casă mare şi frumoasă, în lemn, cu prispă largă şi zăbrele sculptate manual,cu motive de sculpturi  pe care nu le mai văzuserăm niciodată.

În faţa prispei străjuiau un  trovănţel şi o piatră de moară, printre tufe de trandafiri roşii.

Pătrundem în casă şi aşa cum anticipam, am rămas cu impresia că mă aflu într- un muzeu.Tradiţia era la ea acasă, iar noi nu mai conteneam cu întrebări legate de acest aspect.

Gazda, mama- Nuţa , cum îi spune Sorina, profesoară de limba română, la pensie, are un real simţ al valorii  şi un cult pentru a o păstra.

Plină de umor, ne molipseşte cu bunădispoziţie, iar soţul ei, fost contabil, de la gura sobei de teracotă, face glume , în timp ce ne coace , într- o tavă, miezul nucilor adunate cu mâna lor, de la ei din curte .

Veselie şi omenie, iar eu, privindu- i, îmi aduc aminte de timpul când locuiam la Mânzăleşti şi de bucuria pe care o trăiam ori de câte ori aveam oaspeţi şi mai ales, nepoftiţi, precum eram noi, aici.

Nu plecăm cu mâna goală. Educaţia omului de la satele de munte este să- şi cinstească oaspeţii cu tot ce se găseşte mai bun prin cămară , să- i aşeze la masă şi să nu- i lase să  plece fără ceva din casa pe care tocmai au vizitat- o.

Un schimb de replici umoristice se înteţeşte între mama -Nuţa şi Sorina, pentru că aceasta o roagă să se aşeze două secunde alături de noi, iar ea , tot se căra, de ici- colo, cu diferite bunătăţi  sau siropuri de fructe, pentru ca noi să le savurăm la oraş.

- Mama Nuţa, stai jos, lângă noi! Vreau să te văd şi să mă bucur că pot să împart 5 minute cu tine! Nu mai aduce nimic! Avem tot ce ne trebuie!

-Taci, tu, din gură!!!

- Hai, te rog, stai aici că destul nu te văd cu anii cât sunt plecată!

 -Taci, tu, din gură!!!Iar cutiile cu zmeură congelată şi sticlele de sirop , pentru toată lumea, se înşirau pe masă, în faţa noastră, aduse de mătuşa din cămară.

Râdem şi ne grăbim să ajungem şi la bunica, aşa că pornim din nou la drum, despărţindu- ne cu greu de gazdele deosebit de primitoare.

Soţul mamei- Nuţa îmi descrie, detaliat,  motivele sorale, dacice, dar şi cel al Crucii Sf. Andrei, folosite la sculptura porţii şi zăbrelelor, aduse de undeva de pe Valea Muscelului, de unde se trage dumnealui.

-Uite, dacă o iei pe drum la deal şi te uiţi cu atenţie la porţile oamenilor, nu ai să găseşti nicăieri aceste motive. Numai la noi ai să vezi aşa ceva! Trandafirii sunt aduşi din grădina părintească, tot de la Muscel, iar piatra de moară are în jur de 300 ani.

Cu astfel de subiecte, care pe mine mă fascinează de fiecare dată,  mă gândesc la o propunere de emisiune tv. Oamenii trebuie să ştie despre existenţa acestor rarităţi pe Valea Sibiciului. În timp ce îi explic ce ştiu eu despre trovanţi şi provenienţa lor, gazda noastră despică în două piatra misterioasă, după cum piatra insăsi ii indica,  şi mă întreabă:

-Spune, dumneata, cine a făcut gaura asta perfectă, în această piatră pe care eu am găsit- o , acum doi ani, pe marginea drumului, undeva aici, aproape?

Mi- am adus aminte, că acum doi ani, ultima dată când fusesem în vizită cu Sorina la Sibiciu, am oprit maşina şi am făcut poze lângă piatra în formă de trovănţel, ce ieşise niţel din cariera de nisip.

Ce întâmplare, mă gândesc! Este aceeaşi piatră!

-Trebuie să facem, o emisiune, vă rog mult!

Gazdele noastre, oameni de o  modestie aparte, aşa cum se întâmplă de obicei cu oamenii speciali, mă refuză , discret.

-Este o femeie foarte bătrână la noi în sat. Are vreo 92 ani şi zice o rugăciune pe care nu o mai ştie nimeni! Pe ea trebuie s- o filmaţi!

-Sigur, dar trebuie să apareţi si dvs!

Cu speranţa că se vor răzgândi, ne luăm rămas- bun şi îi promit că revin în vizită , dar cu realizatoarea şi cu microfonul după noi!

Sorina este un om minunat, rudele ei sunt minunate, faptele ei…dovedesc o mare calitate umană , iar copiii ei sunt crescuţi şi educaţi în acelaşi spirit.

Respectul pentru tot ce înseamnă valoare, dragoste  pentru tot ce e frumos, rezonând formidabil cu tot ce înseamnă viaţă şi bucurie.

O prezenţă pe care oricine doreşte să o aibă în preajmă.

Frumoasă şi molipsitoare .

Faptul că a fost patroana unei binecunoscute firme atât cât a trăit în România, că locuieşte la Paris şi că se învârte într- o lume”bună”, nu a împiedicat- o pe Sorina să - şi păstreze relaţiile, chiar şi cu oameni simpli, de la care  ştie ea ce să reţină şi ce să păstreze.

Cred că e omul cu o mie de prieteni, pe care îi iubeşte la fel, cărora le dedică din ce are şi ştie, astfel încât mă întreb , cum reuşeşte să aibă atâta atenţie şi energie pentru toţi.

Bunica şi satul de pe Valea Sibiciului sunt reperele ei de viaţă , dorul şi bucuria , copilăria şi locul de care nu vrea să se despartă niciodată.

Ia la rând camerele căsuţei bunicii, iar eu alerg la soba încinsă unde încep să prăjesc gogoşile.

Baieţii, curajoşi şi harnici , taie lemne, aranjează curtea , iar Ada face fotografiile!

 E seară deja. Masa aranjată de Sorina şi mamaie, este ca la carte! Mămăliga tăiată cu aţa, brânză cu smântână şi nişte cârnaţi de Pleşcoi de te sfinţeau cu mirosul lor pătrunzător, încă din timp ce se frigeau în tigaie.

Desertul pufos şi turtele pe plită au întrecut orice imaginaţie a noastră de a ne fi simţit bine, în căsuţa de pe malul apei Sibiciu.

Cu Sorina, la mare, la munte, la Versaille, Effeil sau Sibiciu, nu te poţi simţi, decât….special!

De la Jolidon, firma de care Sorina s- a ocupat la Buzău acum câţiva ani,  la fierăstrău, nu e mult, astfel încât, apuc joagărul de la un capăt şi Sorina de la celălat şi observ că micuţa blondă cu ochi albaştri, se pricepe de minune! Bravo, Sorinella! Eşti descurcăreaţă,  foc! Nu moare nimeni de foame lângă tine!

Copiii se amuză , noi le aplificăm distracţia, participând la tăiatul lemnelor, iar bunica îşi face griji pentru noi.

-Lasă, mamă, sunteţi obosite! Le taie taică- tu când o veni! Hai în casă că am făcut turtele!

Mi- am dorit toată viaţa mea o bunică!

Cum nu am avut, m- am lipit întotdeauna de câte o bătrânică , aşa simpatică, cum e mamaia Sorinei.

Această femeie dârză te cucereşte de cum o întâlneşti.

Hotărâtă, frumoasă , harnică şi primitoare!

Oamenii satului autentic românesc mai trăiesc încă printre noi.

Îşi gătesc casuţele cu obiecte confecţionate de mâna lor, icoanele cu ştergar le întâlneşti în fiecare încăpere, iar mâncarea făcută pe plită, în ceaun, după reţetele pe care le respectă cu stricteţe, e cea mai gustoasă din câte am încercat de- a lungul vremii!

Mă bucur de tot ce are legătură cu ei, nu ratez nicio întâlnire cu momente de genul acesta, pentru că ştiu, că peste câţiva ani, nu se va mai găsi nimeni să le împartă cu mine!

Satul cu bogăţiile sale spirituale , reprezintă verticalitatea unui popor trecut prin avalanşele moderniste ce- l constrâng să se transforme şi să evolueze după alte standarde şi tipare de viaţă.

Câţiva oameni , din cei bătrâni au conservat cu sfinţenie moştenirea lor spirituală, iar , dintre cei tineri, puţini sunt la număr, care mai pot discerne frumuseţea şi esenţa , în simplitatea unei vieţi ca aceasta! 

Sorina şi băieţii ei, de la Paris la Sibiciu, sau de la Sibiciu la Paris, au marcat o traiectorie întinsă şi netedă, pe care o păşesc cu aceeaşi măsură! Dragostea pentru tot ce este frumos! precum această bunică, acest sat, aceşti oameni !dar şi pentru cei de la Paris, printre care aleg să trăiască !

Maşina porneşte din nou la drum. Bunica, în poartă, ieşită în ciorapi, îşi petrece cu ochii în lacrimi, nepoata şi strănepoţii. 

-Să mai veniţi, mamă pe la mine! dar să veniţi de tot, ce faceţi voi în Franţa aia?

- Vom veni, Mamaie, ai grijă de matale şi să răspunzi când te sun la telefon! Sărutmâna!

Sorina ştie că nu are cum s- o mulţumească pe bunica cu un răspuns pe care ea şi l- ar dori, iar bunica ştie că a crescut şi educat o mulţime de nepoţi, pe care Sorina , cu gogoşile şi turta făcute de dânsa, la pachet, la întoarcere spre oraş, trece să-i îmbrăţişeze.

Câtă dragoste poate să ascundă sufletul unei femei şi cât drag şi  putere s- o dăruiască !