În loc de ''La mulţi ani ''...

A fost odată un Om!

Majoritatea celor ce l- au cunoscut, l- au văzut pentru prima oară , acolo unde sufletul său era la el acasă. În biserica unde îi slujea lui Dumnezeu.

Acolo unde sute de oameni, veniţi din toate colţurile ţării,  căutau alinare, ascultându- i poveţele de om bătrân, deşi, era, după vârsta sa fizică, foarte tânăr.

Când , obosită şi îngenunchiată de caldarâmul vieţii, am ajuns, fără să mă fi gândit prea mult înainte , în biserica lui de la Săruleştii de Buzău, cu mai bine de10 ani în urmă, o clipă n- am putut gândi, că vor veni aceste zile, în care voi fi nevoită să scriu despre el…ca şi când nu ar mai fi.

Atunci, destabilizată, mă agăţam ca un scai de bunătatea lui, de harul dăruit din plin , de încurajările  pe care le aşteptam.

Uneori , sunt convinsă, împinsă din toate părţile de neputinţă, exageram. Şi- mi primeam ‚’’muştruluiala’’ în atitudinile sale  ce atunci îmi păreau deosebit de exigente. Dar , în toată duritatea expresiei sale, se ascundea cel mai frumos şi nobil suflet, îmbibat în bunătate şi altruism.

-         Ai potenţial. Nu meriţi să trăieşti aşa! Tu vei ajunge departe. Dacă te susţin puţin, vei putea face treabă bună. ..Câteva cuvinte pline de esenţă, apoi îşi vedea de treburile lui. 

Nu vedeam ce anticipa el, nicicum. O viaţă la ţară, undeva în munţi, lipsită de perspective şi obligată să- mi îngrijesc doi copii mici, dar şi doi părinţi bătrâni şi bolnavi, fără niciun altfel de ajutor din partea nimănui..

În toată explozia de evenimente neplăcute prin care treceam la vremea aceea, apogeul a fost moartea tatei.

Deşi, dureroasă, a fost prima treaptă a maturizării mele .

Căutam disperată cuvinte încurajatoare, deşi ştiam că nimeni şi nimic nu ar putea umple golul. Nu mai era loc de nimic rău de primit , însă, Valentin, preotul ce se îngrijea de sufletul meu, înainte ca tata să plece în lumea celor drepţi, în temă cu ceea ce trăiam eu atunci , de parcă nu era de ajuns ce mi se întâmpla, m- a întrebat, nonşalant . Întrebarea venea la sfârşitul unei zile de duminică , în care după slujba Sf. Liturghii, consiliase mai bine de o sută de suflete. 

- Dacă o fi să mor, vii la mine la înmormântare?

Să- mi aduci un buchet de flori albe sau o coroană, ceva, dar tot albă şi să iei din coliva mea…măcar câteva boabe…

Am fost convinsă că e o glumă , pentru că nu era deloc lipsit de simţul umorului.

-Nu o să stau mult printre voi. Mai am un vis şi- apoi, pot să plec. Vreau să ajung pe pământul unde a trăit Mântuitorul!

Nu am dat o clipă crezare cuvintelor, din contră, am adus peste ele, din bogăţie, aportul meu de umor.

-Vezi, dacă mă vezi pe acolo, să- mi dai mâna să ajung şi eu în Rai. Tu eşti preot şi vei ajunge , cu siguranţă…să nu mă laşi să mă chinui pe acolo… Am zâmbit puţin nedumerită, pentru că în faţa mea stătea un bărbat de 26 ani, tânăr, puternic, impunător  şi frumos ca un brad.

-Ţi- oi da, ce să fac…doar nu te- oi lăsa …

O bună perioadă, preţ de vreo 5 ani, viaţa m- a separat total de preotul Valentin. Nu mai ştiam nimic de el, mă feream , pentru că trebuia să- i explic anumite iniţiative ale mele pe care el nu le agrea nicicum, iar eu nu vedeam altă ieşire , deşi, opoziţia lui era vehementă.

În tot acest timp, din când în când , auzeam despre evenimente legate de viaţa sa personală, dar şi profesională şi intuiam că nu era deloc bine. Dezastrul începuse şi s- a terminat cu moartea singurului său copil.

Acesta a constituit apogeul dramei  lui, iar vestea mi- a dat- o chiar el, care mă căuta după mulţi ani de absenţă.

Vocea de la capătul telefonului , după 5 ani în care nu ne auziserăm deloc, îmi dădea impresia că am de- a face cu un bătrân de 90 ani. Valentin, realmente, nu avea decât puţin peste 32 . L- am întrebat , îndoită , dacă , într- adevăr, este el, Pr. Valentin. Din claritatea vocii pe care eu o recunoşteam dintr- o mie, cu ani în urmă,  nu se mai distingea acum , decât o răguşeală , întreruptă, din loc în loc, de  câte o tuse..

-         Eu sunt, sunt doar puţin obosit…

Nu am realizat, conştient, câtă oboseală pusese stăpânire pe monumentul acela care fusese Pr. Valentin, deşi , era clar că nu e în ordine.

Mă întreba despre mine, despre cum îmi merge, despre cei dragi mie. 

- Sigur eşti bine? l- am întrebat de câteva ori , pentru că vocea dădea în vileag o boală pe care mi- o ascundea.

- Sunt bine! spune mai departe despre tine...

În mintea mea nu era loc să cred că ceva sau cineva i- ar putea ţine piept. De mic copil făcuse Arte Marţiale, iar Dumnezeu îl întărise cu o tărie psihică pe care nu am văzut până acum ca cineva să i- o egaleze. În plus, bunătatea inimii şi rugăciunea îi erau mereu deschise.

Pentru mine era un invincibil şi o clipă nu m- am gândit că era şi el om, cu sentimente, bucurii, împliniri pe de o parte şi dureri pe care niciodată nu le- a arătat, de cealaltă parte. Dedicat să- i ajute pe ceilalţi, era mereu în slujba lor. 

Iar eu, în nevoia disperată a sufletului meu de a primi, am uitat să dăruiesc. Am uitat să- i mulţumesc, cu toată sinceritatea, faţă în faţă, aşa cum îl priveam când aveam nevoie de ajutor. Sau măcar să- i fi adresat o încurajare sau un cuvânt bun. Deşi, cu siguranţă ,nu mi- ar fi permis prea mult ,să aflu despre situaţia lui. El era cel puternic care îşi sacrifica totul pentru oameni. 

Mi- am dat seama brusc , de tot ceea ce ar fi trebuit să fac, atunci când am fost anunţată, că mentorul meu , nu mai avea mult de trăit.. Pentru că el, pentru mine, încă trăişte şi va trăi veşnic.

Toate hotărârile mari , decisive evoluţiei mele, atunci când totul părea fără rezolvare, le- am luat împreună, motivate fiind de incisivitatea susţinerii lui.

-Foarte bine! Aşa să faci! Apoi dispărea , hotărât, din raza atenţiei mele.

Îmi luam singură decizia, după frământări neîntrerupte şi chinuitoare, iar el mi- o întărea. Dar pentru mine, copilul imatur de 29 ani, care se ghida doar după ceea ce simţea, această întărire ,însemna atunci, foarte mult. Picam de acord într- un mod subtil , iar confirmarea sa îmi dovedea că sunt sau nu pe drumul cel bun.

Scriu aceste cuvinte în timp ce rulează piesa Einsamer Hirte , a lui Gheorghe Zamfir. Oricine l- a cunoscut pe Valentin, ştie că era tonul de apel de pe telefonul său. Nu l- a schimbat niciodată. Ani de-a rândul. De sute de ori această melodie se auzea în Altar. Oamenii îl căutau la telefon, chiar şi atunci când slujea.

Acum, pentru mulţi dintre noi, această piesă ne aduce aminte de Pr.Valentin.

Şi de Altarul Bisericii din Săruleşti.

Trecerea la cele veşnice l-a prins la Bogdana, de Teleorman.

Sufletul său a rămas la Săruleşti, indiferent la care biserică a fost obligat să slujească mai târziu, iar oamenii de acolo îl simt încă aproape de ei.

Multele predici la care am asistat au conţinut momente în care atenţiona pe cei prezenţi de sacrificiul său, în lupta cu fenomene care depăşesc puterea noastră de înţelegere.

Biserica îi era plină ochi de participanţi, de fiecare dată. Oameni de toate vârstele şi condiţiile sociale..

Dacă e să mă gândesc la Pr .Valentin, îl văd îmbrăcat cu ţinuta sa de culoare neagră , în bătaia vântului, iar în mână are un căzănel cu aghiazmă şi un buchet de busuioc.

-         Vino puţin! Mă chema să- mi spună ceva, era lucru cert.

Afară , dincolo de curtea bisericii de la Săruleşti, peste  drumul,  pe marginile căruia  erau parcate peste 80 maşini ,pe care urma să le sfinţească, am simţit, pentru singura dată în viaţa mea, că trece prin momente grele. Altfel, niciodată nu lăsa să se vadă nimic legat de problemele lui personale.

Cu buzele arse de nesomn sau de rău, lucru pe care  nu- l mai remarcasem vreodată la  Valentin , mi se destăinuia. În mod normal, el nu făcea astfel de gesturi.

În bătaia vântului, cu aghiazma în mână şi înconjurat de sute de oameni , îmi spune:

- Am rămas singur. Doar cu Dumnezeu! Voi avea probleme mari.  Mă vor duce în peşteri, în vârful muntelui, oriunde vor dori ei, dar eu nu mă las de preoţie. Iubesc ceea ce fac şi am să fac asta, până am să mor! Oamenii vor veni după mine.  Uită- te şi tu ce e aici…direcţia pe care mâna sa mi- o indica, erau oamenii , cu sutele, care îi urmăreau fiecare mişcare, aşteptându- l cu sufletul la gură, să le vorbească, până seara târziu, în faţa Sf Altar.

Am încremenit, copleşită fiind de cele ce auzeam . Pentru o fracţiune de secundă numai, mi- am dat seama prin ce trece. Apoi , s- a distras uşor, concentrându- se pe situaţia mea.

Slujba în biserică era întărită de doi colegi ai săi. Iar el , cu Sfintele Daruri atingea fiecare enoriaş şi se ruga. La fiecare slujbă ţinută de acest preot, biserica devenea neîncăpătoare. Am văzut curgând sudoare de pe faţa lui , într- un mod care mă depăşea să înţeleg. Sub barbă ,ca un izvor, sudoarea, picurând cu repeziciune, ca la  robinet, dovedea truda rugăciunii lui. Nu ştiam dacă e firesc ce se întâmplă  şi nu aveam curaj nici măcar să- i întind un şerveţel, care oricum nu ar fi fost de ajuns.

 Mi- era teamă să nu mă refuze şi să îngheţ sub privirea serioasă şi dominatoare pe care o afişa când cineva îndrăznea să pătrundă , mai mult decât era necesar, în perimetrul activităţilor , preocupărilor sau hotărârilor lui.

Privindu- l cum se ruga, cu  faţa înecată în şiruri de sudoare, eram şi mai conştientă de Harul său. Şi oricine  se apropia de acest Preot-Monument împărtăşea aceeaşi senzaţie. De cutremurare. De a se fi aflat în faţa unui fenomen greu de explicat.

Astăzi , 7 Noiembrie, ar fi putut împlini 34 ani.

Pentru că anul trecut, ar mai fi trebuit doar câteva zile , ca să atingă sugestiva vârstă de 33 ani. Sfârşitul lui Octombrie, într- o zi de 26, l- a trimis în Lumea Îngerilor.

Vocea bătrână pe care o auzisem  la ultimul său telefon, anunţa exact ceea ce simţeam şi nu conştientizam. Sfârşitul vieţii sale pământene . După ce reuşise, într- un sfârşit, să- şi atingă visul. O vizită în Ţara Sfântă, pentru care l- am felicitat. Acum înţeleg că el mă avertizase nu odată,  în legătură cu această vizită , iar eu trebuia să ştiu ce urma. Am refuzat să accept.

De multe ori îmi reproşa că sunt încăpăţânată, dar nu am înţeles de ce m- a ales pe mine să- mi spună cu ani în urmă că va pleca. Şi nici de ce nu l- am crezut, pentru că ştiam că niciodată nu vorbea la voia întâmplării. Şi nici de ce nu am putut lua , nici astăzi, din boabele de grâu , fierte şi aşezate pe un platou, lângă trupul său împietrit, dar care, spre surprinderea tuturor, părea atât de viu.

Un canon greu pe care nimeni nu ar putea fi pregătit , în vreun fel, să- l onoreze..

Tot ce pot să fac este să- i trimit , spre mulţumire, toate gândurile mele , amintirile, momentele decisive în care a fost prezent în  viaţa mea, atunci când totul a luat o altă întorsătură, pentru ca eu să devin ceea ce sunt acum..

Pentru mine, ca spirit de prezenţă în viaţa celor ce au nevoie, a fost şi rămâne un model.

Uneori a fi dur înseamnă a fi drept, iar legat de acest fapt, îmi scria într- o ultimă discuţie, pe net, pentru că de văzut nu am reuşit să o mai fac, decât, în treacăt, din maşină , pe stradă.. 

- ’’Ştiu că nu- ţi place ceea ce îţi spun. Ca să ajuţi pe celălalt, trebuie să te ajuţi mai întâi pe tine. Ai nevoie… ,dar  adevărul doare’’!Nu avea timp de pierdut, în câteva fraze spunea ce era esenţial, lăsând ca celălat să aleagă ce avea să facă. De multe ori părea dur în expresii , iar acea ultimă discuţie mi s- a părut la momentul acela nedrept de dureroasă . Acum, după un an în care el nu mai este printre noi , o văd doar ca pe un dialog serios între două persoane mature şi responsabile pentru viaţa lor. Doare, într- adevăr...Şi adevărul şi faptul că nu mai ai cum să te justifici şi nici măcar să- ţi ceri iertare pentru indecenţa de a- l fi contrazis şi supărat  atunci. 

Doare mai ales pentru faptul că uneori trebuie să se întâmple o gravitate să- ţi dai seama unde stă adevărul. Dar din toate acestea, a rămas doar frumuseţea şi neprihănirea unui sentiment de mulţumire.

Îi mulţumesc, Pr. Valentin, pentru tot ce a făcut pentru mine! să- i ţină Dumnezeu sufletul în braţe, iar de aici, de unde suntem acum, trimitem o rugăciune ,la această dată pe care în alţi ani o petrecea alături de cei apropiaţi .  O făclie aprinsă şi rugăciunea noastră, reprezintă singura cale de a- i vorbi lui Dumnezeu despre el şi de a- i aminti de cel care în urma sa, a lăsat suflete care şi- au uşurat povara crucii lor, doar pentru că au avut şansa să îl  cunoască la timp!

Fie- ţi drumul uşor , Valentin! Astăzi, sunt convinsă,  că aş fi vrut, ca data de 7 Noiembrie să reprezinte aceeaşi zi, în care , ca şi altădată, să- ţi fi spus ‚’’La mulţi ani’’!

La această zi , am vrut să povestesc  tuturor că a fost odată un Om deosebit , care a avut un aport  însemnat în viaţa mea. Fiecare dintre noi, parcurgem  la un moment dat etape pe care le depăşim mai greu. Este important să nu fii singur în acele momente şi cel mai important e să  recunoşti cum ai reuşit să treci. Să nu uiţi mâna care ţi- a fost întinsă , cuvintele care te- au întărit şi grija ce ţi- a fost purtată . Pentru asta există duhovnicii . Cei mai buni psihologi de care un suflet încercat are nevoie .

Destinul unor oameni nu este deloc uşor. Al meu a adus astăzi, pe trepte solide, o femeie puternică şi demnă ce- şi va recunoaşte întotdeauna slăbiciunile şi  se va strădui să le depăşească.

În mod sigur nu va fi nevoie ca Pr. Valentin să- mi dea mâna pentru ca eu să ajung în Rai. Mi- a întins- o încă de acum mulţi ani, sub binecuvântarea rugăciunii sale , dar şi a  dojenilor ce nu erau deloc puţine la număr. Acum ştiu că fermitatea vocii , în timp ce mă sfătuiam cu el,  nu era decât singurul mod de a mă avertiza că trebuie să mă trezesc.

Un mentor bun are grijă de cei slabi, fără să se bată cu pumnii în piept. Acela a fost Pr. Valentin.

Astăzi e ziua sa de naştere. Nu pot să nu mă gândesc decât că acolo sus ar putea  primi , pe acordurile acestei muzici pe care o iubea, un veşnic gând de recunoştinţă. Şi sunt mulţi ca mine. Dincolo de orice părere, pentru mine, Pr. Valentin reprezintă un moment foarte important din viaţa mea. Mai târziu , diferite conjuncturi au adus şi alte personalităţi marcante care m- au ajutat să- mi croiesc drumul pe care acum merg , desfăşurându- mi activitatea şi pasiunile mele . Dar Valentin a fost primul om de încredere care , legat de profesie, mi- a dat primul impuls de  a mi- o descoperi şi eu pe a mea ,  devotamentul  pe care trebuie să- l dovedesc , practicându- o, precum şi calitatea celor pe care trebuie să- i am în preajmă. Par lucruri greu de atins într- o societate în care am ales să trăim , dar nu imposibil, atunci când dorinţa sinceră din miezul sufletului tău , este să fii tu însuţi şi să răzbeşti în mijlocul tentaţiilor, influenţelor şi valului social .

Când , împresurat de obstacole, piedici şi greutăţi , forţele îţi slăbesc şi nu- ţi mai rămâne decât nădejdea în Dumnezeu, atunci Dumnezeu va grăi. Şi va grăi prin oameni ce vor sosi exact la momentul potrivit. Glasul cuvântului Pr. Valentin se aude şi acum în destinul multora dintre noi!

Pentru asta îi voi păstra o amintire frumoasă, curată , precum albul florilor ce mi le-a cerut cu 8 ani în urmă. Flori pentru sufletul lui bun şi drept, acolo unde locul său de veci , situat la poala unui brad, în curtea unui biserici, îl păstrează.

Dumnezeu să – i facă drumul uşor!